Eu știu ce simt, dar copilul meu știe ce simt? Pasul 2

Cea mai bună comunicare cu copilul meu ( și nu doar). Pasul 1

3 minute pentru minte #35

Cel mai tare lucru legat de emoții este că ele toate sunt adevărate pentru cel care le trăiește.

​​Și că nimeni nu te poate contrazice, nu îți poate spune că tu nu simți, atunci când tu simți că simți.

​​​Pentru că emoțiile sunt în corp și corpul nu minte, are prostul obicei de a spune adevărul mereu.

​​Și de ce e bun lucrul ăsta, poate te întrebi?
​
Pentru că în comunicarea cu cineva, când începem cu a spune ce e observabil în exterior - faptele - și apoi cu ce simțim în interior, nu există motiv de luptă.

​​Simt ce simt. E un fapt al meu personal.

​​Nu putem ști ce simt alții, putem doar să ne dăm cu presupusul (dar mai bine nu), dar putem ști ce simțim noi, în pătrățica noastră.

​​Și, dacă suntem onești, răbufnim din cauza a ce simțim noi, nu din cauza a ce simt alții.

​​Pentru că nu putem ști sigur, obiectiv, ce simt alții.

​​Deci cum ar putea continua scena de ieri cu adolescentul meu?

​Intru, îi spun că e întuneric, el răspunde poate că nu e întuneric în cameră, e bine.
​
​Eu:
-       Lipsa asta de lumină din cameră mă face să mă simt îngrijorată pentru sănătatea ochilor tăi și simt furie când observ biroul tău aglomerat.

​Ce am spus, am zis ceva despre el, am reproșat ceva, am judecat ceva?

​​Nu, am spus cum mă simt eu. Îngrijorată, furioasă, nerespectată.

​​Pot să nu îi convină fiului meu aceste emoții, care pot stârni la rândul lor ceva în el, dar măcar am vorbit despre ce e în curtea mea, nu am făcut presupuneri despre ce e, sau ar trebuie să fie, în a lui.

​Deci pasul 1: Observ, pasul 2. Spun ce simt eu, în pătrățica mea.

​În mailul următor, pasul 3 - o să vezi cum începe să se lege o comunicare mai armonioasă.