Laudele îi fac pe oameni să simtă că nu sunt în stare de nimic

Laudele îi fac pe oameni să simtă că nu sunt în stare de nimic

3 minute pentru minte #41

Lauda e un subiect care mă preocupă de când a venit pe lume primul meu copil, mai exact de când am simțit nevoia să exagerez puțin cu aprecierile la fiecare lucru pe care îl făcea.

​​La fiecare două liniuțe care semănau cu un omuleț „Uaaau, mami, ce frumoooos!”

​​Nu-mi dădeam seama, atunci, că mai mult descurajam decât încurajam.

​​Până am dat de două cărți care mi-au schimbat perspectiva: „Mindset” a lui Carol Dweck și „Curajul de a nu fi pe placul celorlalți” de Ichiro Kishimi și Fumitake Koga (de unde am luat și citatul din titlul mailului).
​
Ideea comună a celor trei autori ar suna așa: lauda este apreciere exagerată venită de sus din jos, din partea cuiva care se consideră superior spre cineva considerat inferior.

Care e diferența între laudă și apreciere?

​​Aprecierea implică măsurarea unui efort real, a unei munci susținute, în timp ce lauda implică supraevaluarea unui rezultat.

​​Adică atunci când lăudăm o facem cu intenția ca celălalt să se simtă bine, ceea ce implică faptul că noi suntem mai sus și îi ridicăm starea de spirit a celuilalt artificial, prin aprecieri care nu sunt neapărat adevărate. 
​
Și copiii simt asta.

​​După câțiva ani în care am lăudat excesiv lucrări simple, fiul meu cel mare a venit la mine într-o zi și mi-a zis: „Pe bune, mami, îți place asta? Mie nu-mi place”. 
​
Și și-a aruncat desenul la gunoi.

​​Cred că atunci am decis că e și mai simplu și mai onest să apreciez corect, cu blândețe și sprijin, dar fără laude și exagerări.