Nevoile noastre vor mai mult să fie recunoscute decât satisfăcute

Am citit titlul ăsta în cartea lui Thomas d’Ansembourg Comunicarea Nonviolentă și m-a bulversat puțin.

Păi nu asta vor nevoile, de fapt, să fie satisfăcute?

Se pare că de cele mai multe ori nu.

Să zicem că ești o mamă/un tată care simți că renunți mai mereu la tine pentru copii și familie.

Vii de la muncă, ai face o baie caldă și te-ai cuibări cu o carte, decât să sufleci mânecile și să faci mâncare sau să verifici temele copiilor.

Și simți că nevoile tale sunt din nou puse pe locul 10, și acumulezi frustrări.

Ce e de făcut, ce înseamnă să recunoști o nevoie?

Însemnă să îți dai câteva minute de așa simt că aș face, asta e nevoia mea și e ok.

Stai în mașină în parcare sau în picioare lângă intrarea în bloc și îți vezi nevoia de a fi cu tine, dar și nevoia de face lucrurile necesare pentru binele copiilor.

Ce aș mai face o baie acum, cu o carte bună, sunt obosită și am tot dreptul să îmi dau asta, merit să mă odihnesc și eu un pic.

În egală măsură am nevoie și să fiu prezentă pentru copiii mei, să le dau atenție și să mă ocup de ei, nu m-aș simți bine dacă i-aș ignora. 

Recunoaște pentru o clipă ambele nevoi, ambele aspecte ale tale.

Și stai măcar un minut în starea aceea de bine a recunoașterii că e dreptul tău să te bucuri de o carte, de o baie caldă, de un dat cu cremă pe față în tihnă...

Stai un minut, două în starea aceea de bine pe care ți-o dă faptul că ți-ai văzut nevoia de a petrece timp doar pentru tine.

După acest minut treci și la a doua perspectivă, tot nevoie de a ta:

Am nevoie și să fiu prezentă pentru copii, să fiu disponibilă pentru ei și nevoile lor.

Și apoi intră în casă.

Din nou, nu trebuie să ne crezi pe cuvânt, îți ia doar trei minute să încerci asta azi, și mâine, câteva zile la rând, și vezi cum se simte această (măcar) recunoaștere a nevoilor proprii și personale.