Tot despre bunătate – un exemplu practic

N-am știut niciodată cum e mai bine să fac cu cei care cerșesc.

​​Să le dau tuturor câte un pic, să dau o dată pe săptămână mai mult unora, să nu dau deloc personal, dar să las haine și mâncare în anumite locuri de unde știu că pot fi găsite, cum e mai bine?
​
Și asta mă ducea la situațiile neplăcute în care cineva îmi cere bani sau mâncare și eu spun NU.

​​Așa că atunci când l-am întâlnit pe stradă pe un prieten care s-a călugărit în urmă cu mulți ani, am făcut doi pași împreună să mai povestim și când a apărut cineva care să ceară bani, m-am uitat cu mare atenție la răspunsul lui.

​​A răspuns politicos că nu și a trecut mai departe.

​​Nici nu am făcut doi pași că a mai cerut cineva.

​​De data asta călugărul a dat bani.

​​L-am întrebat:

​​Care e criteriul?

​​Cum știi cui să dai și cui nu?
​
Și mi-a spus ceva ce mi-a rămas drept criteriu pentru bunătate până acum:

​​Uite, eu așa fac: când cineva îmi cere bani pe stradă, și îți imaginezi că vin mulți când mă văd îmbrăcat în călugăr, sunt victimă sigură, stau o clipă să văd ce simt.

​​Dacă simt că pot să trec mai departe cu inima întreagă, trec.

​​Dar dacă simt că ceva mă ține în loc, că nu trec cu inima ușoară, și asta mi se întâmplă mie în general când trec pe lângă oameni în vârstă, atunci mă opresc.

​​Inima e cea care îmi zice cui să dau și când să mă opresc.

​​E atât de simplu.
​
Exercițiu: care e cel mai mic gest pe care îl poți face, care te lasă să treci mai departe cu inima întreagă, să nu lași o bucățică din inimă în urmă?